Accuweather anunta un sfarsit de saptamana frumos. Cel putin nu avea sa ploua, conditie deja suficienta pentru a programa o tura prin muntii napaditi de nuantele ruginii ale toamnei. Asadar, m-am asternut la drum intr-o formula foarte restransa, mai exact alaturi de fiica mea, Daria (atat, pentru ca atat am si vrut)... si dupa cateva ceasuri poposeam la intrarea in golul alpin al Lepsei.
Toamna ne astepta deja cu bratele deschise...
Pe ordinea de zi ne propusesem doar o singura directie principala: relaxare. Asa ca, ne-am oprit de cate ori am avut chef... mai discutam una alta, mai bibileam setarile aparatelor, mai vorbeam despre compozitie... mai primeam cateva sugestii pentru cadouri :) Mna, fiecare dintre noi cauta sa ajunga... undeva.
Am lasat padurile ruginite sa se piarda in urma noastra si am urcat pe creasta...
Umbrele cresteau din ce in ce mai lungi, soarele aluneca domol spre noi, Marilyn Manson urla din toti rarunchii in difuzoarele masinii iar crampoanele Lupului Alb atingeau apogeul frumusestii acestui tinut.
Mai exact, despre asta vorbesc (HD, obligatoriu)...
Vantul destul de puternic si friguros ne-a cam scurtat pauza de masa... dar s-a potrivit cu picnicul nostru de cazarma :)
Nu-i bai, a facut somnul mai dulce :) Urmatoarea zi am pornit usurel de-a lungul raului in ascensiunea noastra spre urmatorul gol alpin, cel al Varfului Ghepar din Muntii Nemira.
Pe drumuri de poveste...
Cu balauri...
De data asta trebuie sa recunosc ca daca nu era balaurul nu cred ca aveam vreo sansa sa izbutesc, in ciuda faptului ca ma mai desparteau cel mult 200 de metri pana la marginea padurii dinspre golul alpin.
Niciodata, niciunde pana acum, nu am mai vazut padurea atat de... nici nu stiu cum sa-i spun... Dupa ce am parasit cursul raului si am inceput sa urc am simtit ca traiesc un cosmar cu ochii deschisi. Nu-mi doream decat sa se termine aceasta sectiune si sa nu mai privesc neputincios acel dezastru, acea padure prin care parea ca se fugarisera o armata de uriasi, zdrobind totul in calea si imprejurul lor.
Cea mai mare parte a drumului, care desi fusese partial curatat, am urcat printre crengi de toate grosimile, vreascuri... de jur imprejur fiind o groaza de copaci de 20 - 30 de metri franti de la jumatate si atarnand. Aproape ca nu se mai auzea motorul, se auzeau doar trosniturile de sub roti. Vantul, ma rog... vantul ar fi fost vinovatul, de parca vantul asta a inceput sa bata de ieri si nu de la inceputul lumii. Trist, foarte trist.
Am asteptat balaurul sa-si care aurul verde in scorbura...
Dupa care s-a facut din nou liniste...
Ajungand iarasi pe campiile alpine ale toamnei vesnice...
Ca o paranteza si separat de povestioara de fata... privind fotografia de mai jos... oamenii are trebui sa invete de la natura cum sa-si pastreze demnitatea si frumusetea chiar si atunci cand sunt raniti. Privita din departare, padurea arata coplesitor (cu mult peste cat poate ilustra aceasta fotografie), dar eu, care am trecut prin inima ei, venind chiar din acea vale, am vazut cata durere ascunde aceasta frumusete... si totusi privita de sus (din exterior, precum priveste un necunoscator)... cata semetie! Asta a fost primul meu gand cand am ajuns in golul alpin si am privit in urma.
Click pe imagine pentru rezolutia maxima...
Click pe imagine pentru rezolutia maxima...
Click pe imagine pentru rezolutia maxima...
- Tati, de ce ne-am oprit?
- "May your wishes all come true", "May you stay forever young" La Multi Ani Daria!
N-am avut un tort adevarat pentru a marca acest scurt dar minunat moment, dar sunt convins ca gustul acelor eclere nu va fi uitat prea curand :)
Dupa care drumul ne poarta tot mai departe. Ca intotdeauna...
Panorama de pe Varful Ghepar catre vest (click pe imagine pentru rezolutia maxima)...
Panorama de pe Varful Ghepar catre est (click pe imagine pentru rezolutia maxima)...
Ce am reusit sa filmez de-a lungul zilei am pus la gramada intr-un filmulet - povestioara:
Am coborat de pe Ghepar catre Lemnia ajungand la poalele unei paduri desprinsa din basme, unde se pare ca nici vantul nu s-a incumetat sa bata...
Iar singurul balaur nu a fost decat Lupul Alb, asa ca i-am pus Dariei camera in mana si ne-am jucat de-a toamna...
Ziua se apropia de sfarsit si am pornit-o usor-usor (get low low low) spre casa.
Nu inainte de a ne lua ramas bun...
... de la toamna!