Duminica, zi de sarbatoare, mohorata si cetoasa, ne-am incolonat toti, cuminti si rabdatori, la Trecere Bac, spre padurile Macinului.
Traseul a fost lejer si destul de lung, aproape 50 de kilometri de amestecat noroiul cu oarece zapada pe alocuri, iarna inca nefacadu-si simtita prezenta prin locurile noastre. In schimb la intrarea in Cariera Greci, atmosfera era cu totul alta, desprinsa parca dintr-o alta lume.
Ceata era atat de densa incat abia se putea zari decorul de jur imprejur, insa cand altitudinea a inceput sa creasca, totul s-a risipit si s-a schimbat, pasind parca intr-o alta dimensiune.
Am oprit, fiind complet absorbit de miracolul din jurul meu.
In timp ce baietii sustineau un scurt extemporal la manevrele in rampa.
Gandindu-se probabil la trofeul ce-i astepta in varf.
Dupa care ne-am apucat sa pregatim masa dupa reteta traditionala unul curata cartofii si altii cinci stau si-l privesc.
In timp ce altii pregateau jarul pentru gratar... fiecare in maniera proprie.
Mai trageam cate o portie zdravana de ras, dar mai aruncam cate o privire miracolului din jurul meu.
Pana la un moment dat cand nu m-am mai putut abtine si m-am lasat dus de val.
Pana cand soneria telefonului m-a avertizat ca sunt sanse sa raman nemancat. Dar nici ca mi-a parut rau ca a trebuit sa ma smulg de acolo, caci, spre finalul ascensiunii in cariera, miracolul a atins cota maxima.
Click pe imagine pentru rezolutia maxima...
Am fost acolo intr-un moment rar intalnit, cel putin de mine. Am urcat Cariera Greci in orice conditii si pe orice vreme, dar niciodata nu am fost martorului unui asa fenomen. Au fost momente cu o ceata precum bezna, dar la joasa altitudine, altele cu valatuci de ceata pe toata urcarea, dar niciodata ca acum. Iar apusul...
Aceasta este DOBROGEA! Acesta este miracolul ei!
Aceasta este starea de salbaticie!