Trageam nadejde ca inca mai prind din frunzele toamnei atarnate in copaci, dar nici prin cap nu mi-a trecut sa intuiesc surpriza ce ma asteapta la capatul drumului asfaltat.
Pret de cateva clipe, am zis ca nu e adevarat ceea ce mi se asternea in fata ochilor. Am oprit...
Si ochii mi s-au umplut de culoare si liniste...
Mergeam usor, pasind ca intr-un vis alb...
Am urcat intr-o zona mai inalta, iar de fiecare data cand ajungeam intr-un loc mi se parea ca zaresc altul si mai fermecator.
Cu unii pur si simplu nu ma mai puteam intelege...
Rapiditatea si modul in care natura isi schimba cromatica, inducea o usoara stare de delir.
Am coborat sa-mi trag sufletul, dar drumul striga dupa mine.
Iar eu tanjeam sa fug...
Am inceput urcarea spre golul alpin, cu mainile inclestate pe volan, pentru ca lapovita, gheata si vantul noptii pregatisera un adevarat patinoar acolo sus.
Frumusetea care mi-a taiat calea la coborare, cred ca e o chestiune, aproape de ordin spiritual. O rezonanta. Sansele reale sa-i prinzi, sa-i vezi, sa apara in drumul tau sunt sub unu la suta.
Frunzele mele erau acum albe.
Urcarea spre relee a fost tot timpul invaluita in ceata, atat de coborati erau norii.
Iar obiectivul calatoriei mele arata asa cum nu-l mai vazusem vreodata.
Inconjurat de aparitii pe cat de bizare, pe atat de atragatoare.
Am plecat iarasi spre cerul albastru care mi-a oferit mai mult decat simtamintele mele puteau sa cuprinda.
Ne-am ascuns de vantul manios la poalele brazilor.
Iar fiecare si-a trait nestingherit bucuria, in felul sau.
Apoi, ne-am retras intr-un loc idilic, unde am asteptat in liniste, apusul.
O zi. Uneori este atat de mult.