Schitu Stavnic, un satuc pierdut printre colinele Iasiului. Un loc unde gasesti oameni cu o bogatie sufleteasca ce depaseste cu mult saracia lucie in care se zbat. Oameni care au inteles ordinea lucrurilor, care s-au rersemnat, dar care nu au uitat sa zambeasca neconditionat si sincer, oameni mici, oameni mari, dar oameni care stiu si pot sa transmita emotii intr-o maniera atat de simpla precum li-i portul.
Am ales Schitu Stavnic pentru ca acolo, acesti oameni, desi abia au ce sa puna seara pe masa nu si-au pierdut integritatea. Muncesc de la mic la mare pentru nimicul lor. Fac oale, fac caramizi, fac ceva. Nu asteapta minuni si nici nu zac indiferenti. Fac ceva, iar acest lucru este impresionant. Oameni care s-au nascut saraci, au trait si mor saraci si inteleg in cel mai direct si dureros mod acest lucru, dar cum spuneam, oameni care stiu sa zambeasca.
Din ceea ce imi prisosea, mie si familiei mele am rupt o parte si am impartit-o catorva dintre ei.
Ajutoarele au constat in imbracaminte si incaltaminte pentru 3 barbati, 3 femei si 14 copii.
Copii au mai primit diferite jucarii, jocuri si carti adecvate varstei lor, dar si 3 calculatoare complet echipate.
De asemenea familiile au primit pachete continand alimente de baza, ulei, otet, zahar, orez, paste fainoase, bulion, condimente, pateuri, compot, sucuri, iar copii au avut pachete cu diverse dulciuri, toate acestea achizitionate din fonduri proprii.
L-am avut calauza pe autointitulatul Rege al Olarilor din Schitu Stavnic, nea Ifrim, care ne-a purtat rand pe rand la toate familiile.
Daca parintilor le-am putut strange mana intinsa in semn de multumire, copiilor acestora cu greu le-am putut face fata amalgamului de emotii.
Apoi in atelierul acestuia am stat cateva minute la taifas si o cafeluta fierbinte dupa care in jurul pranzului am plecat tacut si linistit spre casa, unde ma asteptau ai mei sa pregatim sarbatoarea Craciunului.
Dar ca sa fie de pomina, lucrurile nu au stat chiar asa. La intoarcere, totul a fost bine si frumos pana la Stana Costesti (undeva intre Barlad si Vaslui), cand fulia alternatorului pur si simplu a zburat de pe ax, sfaraind incinsa in zapada rece, situatie in care masina a devenit complet inutilizabila.
L-am sunat pe Costica sa-i povestesc cele intamplate si sa-i cer o parere, dar nu am primit decat un raspuns scurt si direct "ramai pe loc, vin eu la tine", asa ca odata cu caderea noptii Costica a inceput sa fredoneze simfonia metalului in speranta de a intepeni fulia la locul ei pe axul alternatorului.
Dupa 2-3 ore a reusit, dar din pacate numai pentru 500 metri de asfalt, asa ca dimineata Ajunului Craciunului m-a gasit treaz si cu un reflex nejustificat de a intoarce ritmic capul spre dreapta catre oglinda retrovizoare scrutand ceata groasa si asigurandu-ma ca masina mea inca mai este agatata de Patrolul lui Costica.
Cu multumiri fotografului Sorin Onisor pentru recomandarile facute, lui Razvan un sofer dibaci si cu sange in cardan si nu in ultimul rand lui Costica fara de care n-as mai pleca cu Patrolul de acasa in veci si pururi. Amin.
Craciun Fericit oameni mici, oameni mari, oameni buni!